Istoria Armatei Statelor Unite
Armata continentală a fost creată la 14 iunie 1775 de către cel de-al doilea congres continental ca o armată unificată pentru ca coloniile să lupte cu Marea Britanie, George Washington fiind numit comandant al acesteia. Armata a fost inițial condusă de bărbați care au servit în armata britanică sau în milițiile coloniale și care au adus o mare parte din moștenirea militară britanică cu ei. Asaltul Redutei nr. 10 în asediul Yorktown în timpul războiului revoluționar american a determinat guvernul Marii Britanii să înceapă negocierile, rezultând în Tratatul de la Paris și recunoașterea Marii Britanii a Statelor Unite ca stat independent. Armata a purtat numeroase bătălii întinse și în sud în 1780 și 1781, folosind uneori strategia fabiană și tacticile de lovit și fugit, sub conducerea generalului maior Nathanael Greene, au lovit acolo unde britanicii erau cei mai slabi pentru a-și consuma forțele. Washingtonul a condus victorii împotriva britanicilor la Trenton și Princeton, dar a pierdut o serie de bătălii în campania din New York și New Jersey în 1776 și campania din Philadelphia în 1777. Cu o victorie decisivă la Yorktown și cu ajutorul francezilor, Armatei Continentale s-a impus împotriva britanicilor. După război, Armatei Continentale i s-au dat repede certificate de teren și s-a desființat într-o reflectare a neîncrederii republicane față de armatele permanente. Milițiile de stat au devenit singura armată terestră a noii națiuni, cu excepția unui regiment care să păzească Frontiera de Vest și o baterie de artilerie care păzea arsenalul West Point. Cu toate acestea, din cauza conflictului continuu cu nativii americani, s-a realizat în curând că este necesar să se lanseze o armată permanentă instruită. Armata regulată a fost la început foarte mică și după înfrângerea generalului St. Clair la bătălia de la Wabash, unde au fost uciși peste 800 de americani, armata regulată a fost reorganizată ca Legiunea Statelor Unite, care a fost înființată în 1791 și redenumit Armata Statelor Unite în 1796. În 1798, în timpul aproape-războiului cu Franța, Congresul a înființat o „armată provizorie” de trei ani, formată din 10.000 de oameni, formată din douăsprezece regimente de infanterie și șase trupe de dragoni ușori. Până în martie 1799 Congresul a creat o „Armată Eventuală” de 30.000 de oameni, inclusiv trei regimente de cavalerie. Ambele „armate” existau doar pe hârtie, dar echipamentul pentru 3.000 de oameni și cai a fost achiziționat și depozitat.
Războiul din 1812, al doilea și ultimul război dintre Statele Unite și Marea Britanie, a avut rezultate mixte. Armata SUA nu a cucerit Canada, dar a distrus rezistența nativilor americani la expansiune în Vechiul Nord-Vest și și-a validat independența oprind două invazii majore britanice în 1814 și 1815. După ce a preluat controlul asupra lacului Erie în 1813, armata SUA a confiscat părți din vestul Canadei de Sus, a ars Yorkul și l-a învins pe Tecumseh, ceea ce a provocat prăbușirea Confederației sale occidentale. În urma victoriilor SUA în provincia canadiană a Canadei de Sus, trupele britanice care numiseră armata SUA „obișnuiți, de Dumnezeu!”, Au putut să cucerească și să arde Washingtonul, apărat de miliție, în 1814. Armata regulată, totuși, s-au dovedit a fi profesioniști și capabili să învingă armata britanică în timpul invaziilor de la Plattsburgh și Baltimore, determinând acordul britanic asupra condițiilor respinse anterior ale unui status quo antebellum. La două săptămâni după semnarea unui tratat (dar nu ratificat), Andrew Jackson i-a învins pe britanici în bătălia de la New Orleans și în asediul de la Fortul Sf. Filip și a devenit un erou național. Trupele și marinarii americani au capturat HMS Cyane, Levant și Penguin în ultimele misiuni ale războiului. Conform tratatului, ambele părți (Statele Unite și Marea Britanie) au revenit la status quo-ul geografic. Ambele marine au păstrat navele de război pe care le apucaseră în timpul conflictului.
Armata SUA a luptat și a câștigat războiul mexico-american (1846-1848), care a fost un eveniment definitoriu pentru ambele țări. Victoria americană a dus la achiziționarea unui teritoriu care a devenit în cele din urmă toate sau părțile statelor California, Nevada, Utah, Colorado, Arizona, Wyoming și New Mexico.
Războiul civil
Războiul civil american a fost cel mai costisitor război pentru SUA în ceea ce privește victimele. După ce majoritatea statelor sclave, situate în sudul SUA, au format statele confederate, armata statelor confederate, condusă de foști ofițeri ai armatei americane, a mobilizat o mare parte din forța de muncă albă din sud. Forțele Statelor Unite („Uniunea” sau „Nordul”) au format Armata Uniunii, formată dintr-un corp mic de unități armate regulate și un corp mare de unități de voluntari ridicate din fiecare stat, nord și sud, cu excepția Carolinei de Sud.
În primii doi ani, forțele confederate s-au descurcat bine în bătălii stabilite, dar au pierdut controlul asupra statelor de frontieră. Confederații au avut avantajul de a apăra un teritoriu întins într-o zonă în care boala a cauzat de două ori mai multe decese decât lupta. Uniunea a urmărit o strategie de confiscare a litoralului, blocarea porturilor și preluarea controlului sistemelor fluviale. Până în 1863, Confederația era sugrumată. Armatele sale estice au luptat bine, dar armatele occidentale au fost înfrânte una după alta până când forțele Uniunii au cucerit New Orleans în 1862, împreună cu râul Tennessee. În campania Vicksburg din 1862–1863, generalul Ulysses Grant a apucat râul Mississippi și a tăiat sud-vestul. Grant a preluat comanda forțelor Uniunii în 1864 și, după o serie de bătălii cu pierderi foarte grele, l-a asediat pe generalul Robert E. Lee la Richmond, în timp ce generalul William T. Sherman a capturat Atlanta și a mărșăluit prin Georgia și Carolinas. Capitala confederată a fost abandonată în aprilie 1865, iar Lee și-a predat armata la Curtea Appomattox. Toate celelalte armate confederate s-au predat în câteva luni.
Războiul rămâne cel mai mortal conflict din istoria SUA, rezultând moartea a 620.000 de oameni de ambele părți. Pe baza cifrelor recensământului din 1860, 8% dintre bărbații albi cu vârste cuprinse între 13 și 43 de ani au murit în război, inclusiv 6,4% în nord și 18% în sud.
În urma Războiului Civil, armata SUA a avut misiunea de a conține triburile occidentale ale nativilor americani în rezervațiile indiene. Au înființat multe forturi și s-au angajat în ultimul război indian indian. Trupele armatei americane au ocupat, de asemenea, mai multe state din sud în timpul erei Reconstrucției pentru a proteja oamenii liberi.
Cele două războaie mondiale
Statele Unite s-au alăturat Primului Război Mondial ca „Putere asociată” în 1917 de partea Marii Britanii, Franței, Rusiei, Italiei și a celorlalți aliați. Trupele americane au fost trimise pe frontul de vest și au fost implicate în ultimele ofensive care au pus capăt războiului. Odată cu armistițiul din noiembrie 1918, armata și-a redus din nou forțele.
În 1939, estimările puterii armatei variază între 174.000 și 200.000 de soldați, mai mici decât cele ale Portugaliei, care o clasau pe locul 17 sau 19 în lume ca mărime. Generalul George C. Marshall a devenit șef de stat major al armatei în septembrie 1939 și a început să extindă și să modernizeze armata în pregătirea războiului.
Statele Unite s-au alăturat celui de-al doilea război mondial în decembrie 1941 după atacul japonez asupra Pearl Harbor. Aproximativ 11 milioane de americani urmau să servească în diferite operațiuni ale armatei. Pe frontul european, trupele armatei americane au format o porțiune semnificativă a forțelor care au aterizat în Africa de Nord franceză și au luat Tunisia și apoi s-au mutat în Sicilia și mai târziu au luptat în Italia. În debarcările din iunie 1944 în nordul Franței și în eliberarea ulterioară a Europei și înfrângerea Germaniei naziste, milioane de soldați ai armatei americane au jucat un rol central.